joi, 18 septembrie 2014

Elbrus 2014 - între vis şi realitate



Câte ceva despre Caucaz şi Elbrus// Recomandări iniţiale// Pe tărâmul Marelui Caucaz// Prima tentativă de a atinge vârful// A doua ascensiune a Elbrusului: izbânda/ Post - "summit": recursie şi concluzii 




Iată-l sosit şi pe ultimul mitan al lui iulie! Deconectaţi de la cotidian şi în formulă de patru (Nicu, Bogdan, Ionuţ, Walter) suntem pe cale de a porni într-o aventură mai mult decât antrenantă, în adâncul Munţilor Caucaz, această excepţională barieră orografică din locul unde Europa se îmbină cu Orientul, o adevărată “terra incognita” dacă e să o socotim în ansamblul sau.

Emoţia inerentă unei astfel de incursiuni pe tărâmurile obscure, sud-vestice, ale imensităţii numită Federaţia Rusă, pune presiune pe fiecare gest, fiecare gând, fiecare acţiune din preambulul intrigantei năzuinţe. 

Toate aceste senzaţii afective sunt dublate de conjuctura în care tot ceea ce vom întreprinde este conceput relativ pe cont propriu, fără confortul oferit de certitudinea pachetului turistic tocmit “a la carte” şi al căror artizani se vor ocupa cu minuţiozitate de întreg parcursul birocratic, mental şi fizic al temerarului potent financiar, ce se vrea ajuns pe culmile supreme ale Caucazului  indiferent de costuri.

Dar iată că zilele trec, preparativele sunt la final, iar întâlnirea cu impresionantul lanţ muntos devine o realitate din ce în ce mai palpabilă.



Câte ceva despre Caucaz şi Elbrus

Caucazul – sau mai corect spus Caucazul Mare - stă sădit cu străşnicie cale de peste 1100 km „în zborul păsării", între litoralul rus al Marii Negre, la capătul opus fiind străjuit de ţărmurile dinspre Marea Caspică ale Azerbaijanului. În partea sudică, la depărtare de circa 100 km se întinde încă un sistem de referinţă – Caucazul Mic – paralel cu cel dintâi, însă eclipsat de înălţimile fratelui mai mare, cel care include şi Elbrusul.

Per ansamblu vorbim despre munţi tineri, de cutare, cu o impresionantă energie de relief, un grad redus de fragmentare (comparativ cu lanţul carpatic) şi – pe alocuri – un relief vulcanic de referinţă. La toate acestea se adaugă aspecte glaciare cu adevărat excepţionale, nu mai puţin de 2000 de gheţari împestriţând văile şi versanţii unităţii geografice a Caucazului Mare!!!  

Desăvârşite în epoca alpină (Neozoic, mai precis perioada cuaternară), la amurgul coliziunii dintre Placa Arabă şi cea Euroasiatică (etapă importantă în ansamblul tectonicii globale), cele două lanţuri montane sunt încă „frământate” de ciocnirea plăcilor menţionate, seismicitatea fiind o constantă în tot acest perimetru. Nu mai devreme de anul 1988 Armenia a fost lovită de un cutremur de 6,9 grade pe scara Richter care a ucis circa 55.000 de oameni şi a distrus foarte multe aşezări precum şi infrastructura acestei republici. Efectele acestui cutremur au fost atât de devastatoare încât - în plin Război Rece - Uniunea Sovietică şi S.U.A. şi-au dat mâna pentru a ajuta regiunea urgisită, într-un final nu mai puţin de 113 ţări implicându-se în această criză umanitară.

Revenind la povestea noastră, din sumedenia de republici componente ale Federaţiei Ruse şi care se găsesc pe faţa nordică a Caucazului (Mare), vom tinde, ca majoritatea oamenilor, spre acel ţinut al Kabardino – Balkariei care include şi punctul de referinţă altitudinal, renumitul Elbrus, stratovulcanul al cărui proeminenţă apuseană atinge nu mai puţin de 5642 m. 

Instantaneu balkar

The highest point of Europe” – cum s-ar spune în lingua franca modernă – asta de când omenirea a descoperit cum că „Bătrânul Continent” îşi deschide porţile dinspre acest ţinut de referinţă geografică. Ca o menţiune, suprafaţa Elbrusului ca atare nu se află situată în întregime pe teritoriul Kabardino-Balkariei, circa un sfert din areal (partea vestică) fiind inclus în Karachay-Cherkessia, o republica recunoscută oficial de Rusia în anul 1992.



 Recomandări iniţiale

21 iulie 2014 dă startul expediţiei noastre, cu speranţa sinceră că rânduirea tuturor aspectelor logistice/financiare/administrative ne va pune faţă în faţă doar cu Măria-Sa Muntele şi ale sale avataruri pe care sperăm să le nimerim pe un trend pozitiv, optim pentru ascensiune.

Dar să punctăm câteva aspecte/recomandări ce ţin de „bucătăria” unei expediţii de genul:

1) Viza – în anul de graţie 2014 – o văd a fi doar o formalitate atâta timp cât iei în calcul tot noianul de acte, după care te înarmezi cu răbdare şi te prezinţi (musai!) cu un ceas sau două înainte de startul programului de lucru al Ambasadei Ruse. Toate fiind în regulă, în 5 zile lucrătoare acest autocolant care-ţi va marca paşaportul, va fi emis; mai multe detalii aici şi aici;

2) Deşi mai sunt şi alte firme de turism ruseşti care se ocupă de înlesnirea apropierii călătorilor independenţi spre Muntele Elbrus, multă lume recomandă Pilgrim Tours şi tot ceea ce înseamnă Lite Package:
-voucher pentru cazare şi „Letter of Invitation”, indispensabile în procesul de obţinere a vizei;
- OVIR-ul ("Otdel Viz I Registratsii" sau "Office for Visas and Registration"), un act înregistrat la acest oficiu, necesar pe toată perioada şederii în Rusia;                   
 - o noapte de cazare la data sosirii în Staţiunea Cheget (Valea Baksanului, Kabardino-Balkaria), nu departe de Azau;
- hint: transportul tocmit opţional cu cei de la Pilgrim Tours te scuteşte de orice inconvenient legat de „rechinii” taximetrişti din zona Aeroportului Mineralnye Vody, precum şi de eventualele opriri/şicane la filtrele poliţiei sau ale armatei, pe drumul spre Valea Baksanului;
- încă un hint: o cină în crama Hotelului Semerka (unde te vor caza cei de la Pilgrim Tours în cazul în care colaborezi cu ei) reprezintă un belşug culinar pe bani puţini, cum rar vei întâlni vreodată;

3) Aplicaţia pentru viză e musai să fie pe 12-14 zile calendaristice (maxim 15 zile!), tot ce depăşeşte această perioadă punând autorităţile ruse în gardă, devenind mult mai meticuloase în analiza cererii şi a detaliilor ce ţin de aplicant;

4) Ruta aeriană spre Caucaz cu escală în Moscova s-a cam demodat datorită preţurilor din ce în ce mai piperate. Noi am abordat pe cale rutieră drumul până la Istanbul, iar de la Aeroportul Sabiha Gokchen din partea asiatică, odată parcată maşina contra unui abonament de 80 euro/2 săptămâni, Pegasus Airlines a constituit operatorul aerian care ne-a transportat fără probleme la Mineralnye Vody.

Această companie efectuează în medie 3 zboruri pe săptămână între metropola turcă şi singurul aeroport internaţional de pe rama nordică a munţilor vizaţi. Luate cu cel puţin o lună în avans, biletele de avion sunt mai mult decât decente ca şi preţ. Pe noi ne-au costat 151 euro dus-întors, pachet Advantage (25 kg bagajul la cală + 1 masă inclusă). Până şi firmele de turism autohtone specializate pe relaţia Elbrus şi-au dat seama ce „mină de aur” reprezintă trambulina ieftină Istanbul – Mineralnye Vody, abandonând, treptat, relaţia Moscova şi Aeroflotul rusesc.



Pe tărâmul Marelui Caucaz

Acestea fiind spuse, dupa 11-12 ceasuri până la Istanbul - Aeroportului Sabiha Gokchen (al doilea ca mărime după Ataturk, dar la fel de modern şi primitor) şi un zbor de două ceasuri spre poalele măreţului lanţ muntos, ne găsim la frontiera Federaţiei Ruse, acolo unde grănicerii vor avea grijă să ne facă sosirea de neuitat.

Mai bine de o oră vom fi ţinuţi în suspans, laolaltă cu tot felul de cetăţeni caucazieni, moderat-musulmani (sau aşa ne-am fi dorit noi să credem!), dar şi sirieni sau turci, într-un final, după nenumărate cercetări ale paşapoartelor din scoarţă în scoarţă, o minte luminată binevoind a ne înmâna aşa-numitul „Migration Card”, în fapt o hârtie minusculă pe care trebuiesc trecute toate datele din paşaport şi de pe viză. De menţionat că această hârtie pe care se va aplica şi o parafă de sosire, pare la fel de importantă în ochii autorităţilor ruse ca şi actul de identitate în sine, lipsa ei la momentul părăsirii ţării putând cauza probleme serioase titularului.

După încă un filtru al armatei ruse ieşim din incinta aeroportului, acolo unde facem cu greu faţă oportuniştilor taximetrişti care ne asaltează ca pe nişte vedete de primă mână proaspăt aterizate pe covorul roşu de la Cannes.

Aeroportul Mineralnyie Vody

Reuşim să-l ochim pe şoferul arvunit în prealabil şi a lui plăcuţă cu Pilgrim Tours. Ne aflăm pe mâini bune, astfel că stivuim bagajele în microbuzul antic şi de demult marca Gorkovskij Avtomobil Zavod (GAZ), pornind astfel în lunga călătorie pe ruta Mineralnye Vody – Pyatigorsk – Baksan – Tyrnyauz – Cheget (circa 180 km).

Suntem pe cuprinsul „Mamei Rusia”, Petpo FM (Retro FM în limbaj comun) răsună din difuzoarele maşinii, iar fărâmele de lumină mijite timid dincolo de geamurile aburite în răcoarea temeinică a zorilor desăvârşesc decorul unui nepreţuit răsărit de soare pe incomensurabilele meleaguri ale fostei Uniuni Sovietice.

În nostalgia unor acorduri răguşite, însufleţite de limba „poetului Caucazului’ (Mikhail Lermontov), ne chinuim să ţinem garda sus, curiozitatea primului contact cu acest tărâm de peste mări şi ţări sfidând somnul eludat cu desăvârşire în ultimele 24 de ore.

Brusc, silueta incomensurabilului munte ne lipeşte, sideraţi, de scaune! Cât vezi cu ochii, de la est la vest, culmi ascuţite, creneluri care forţează orizontul în seninul dimineţii şi apar de-a valma pe firmament, peste toate acestea învelişul alb tricotat cu măiestrie de către zăpezile perene dându-ne măsura altitudinilor majore, constant dincolo de 3000-3500 m altitudine. Un uriaş troienit pe de-a întregul se detaşează cu prisosinţă din rândul sutelor de piscuri. Este supremul Elbrus, vulcanul ce a scuipat foc ultima oară acum 2000 de ani, iar de-atunci a tăcut, sperăm, pentru vecie.

„Cel cât 1000 de munţi” (Mingi-Tau cum îi spun balkarii) stă ascuns sub o imensă cupolă de gheaţă, din care se desprind nu mai puţin de 22 de gheţari! Tot aici este zona de obârşie a tumultoaselor râuri Kuban, Baksan şi Malka.

Aşadar, avem în faţa noastră acea imagine pentru care simţi că nici un efort nu a fost în zadar, nici o oprelişte de netrecut, iar sindrofia simţurilor pulsează necontrolat nutrind condescendent cât mai multe astfel de momente extatice în zilele de desfătare alpină ce vor urma.

Istoviţi peste măsură cădem pradă viselor, pentru a fi readuşi la realitate de popasul din zona Tyrnyauzului, acolo unde Homo Sovieticus şi-a lăsat amprenta printr-un oraş-fantomă, industrial falit, în contrast nemărginit cu natura feerică din jurul său.


 
Tyrnyauzul este fratele geamăn al Vulcanului din Valea Jiului, al Bălanului de la poalele Hăşmaşului şi – bag de seamă – al multor astfel de urbe din teritoriile unde Cortina de Fier a colapsat sub rugina groasă aşternută după crahul comunist...

Gonim în continuare cale de 40 km, nerăbdători să punem capul jos, în tihnă, după cele 27 de ceasuri de tranziţie. Pare să nu se mai termine această vale a Baksanului, însă vorbim la altă scară când facem referiri la tot ce ţine de Caucaz. Pentru a se contura o idee în ce priveşte dimensiunile, de la contactul cu primele formaţiuni submontane şi până la capătul dinspre Staţiunea Azau (locaţia telecabinei ce te apropie de vârf), valea de faţă se întinde, sinuos, pe nu mai puţin de 110 kilometri!

Este ora 07:00 a.m., iar călătoria noastră ia sfârşit. Cădem laţi  în paturile din camera indicată de gazdele noastre, iar cele câteva ore de somn până la vremea prânzului ne vor da imboldul necesar pentru a lua primul contact cu ceea ce se doreşte a fi o aclimatizare uşoară.

"Spectacol" glaciar deasupra Chegetului

Din cei 2100 metri altitudine medie ai pseudo-staţiunii Cheget, vom face în curând 3100 metri, prin înlesnirea telescaunului ce lucrează la foc automat pentru turiştii majoritar ruşi care mişună în toate direcţiile. Elbrusul stă tăcut sub plafonul jos de nori care ne devoalează doar trenele inferioare ale gheţarului Terskol.

 
Nu-i bai, la mică depărtare spre sud, orizontul este mărginit de un alt uriaş de referinţă în această zonă. Donguzorun – pe numele sau – muntele de 4445 m (după alte surse 4469 m), cu versanţi verticali şi limbi de zăpadă ce coboară spre gheţarul înnegrit de la poalele sale, va reprezenta o constantă în peisaj pe parcursul următoarelor zile, un adevărat corespondent (sau mai bine zis „santinelă”) dinspre miazăzi, al Vârfurilor Elbrus.


Contactul cu natura Caucazului este fascinant, iar ca tacâmul să fie complet, la nici 150 de metri depărtare de Vârful Cheget (Malyi Donguzorun - 3601 m), doi soldaţi ruşi ne opresc spre legitimare pe mine şi pe Ionuţ. Fără prea multe prelegeri ni se indică sensul de unde am venit, iar mândria de Kalaşnikoave atârnate într-o doară pe umerii băieţilor, ne grăbesc paşii în speranţa că nu l-am deranjat prea tare pe neica Ivan.



Pentru convenienţă, se poate spune că ne-am încercat norocul într-o zona considerată de graniţa şi semnalizată că atare. Cu toată bunăvoinţa ghizilor locali sau a reprezentanţilor turistici care te îndrumă, voios, să începi acliamtizarea printr-o tură pe Muntele Cheget (pe considerentul că armata s-a retras din zonă sau n-are a face cu turiştii), toată această abordare este cam hazardată fără „permisul de graniţă”, cel puţin pe ultimii 2-300 de metri spre vârf, acolo unde panourile atenţionează curioşii de altă cetăţenie decât cea rusă, la modul că nu sunt dezirabili. Iar cum „Războiul de 6 zile” dintre Rusia şi Georgia din 2008 a lăsat urme adânci în conştiinţa dar mai ales în dispunerea teritorială a statului gruzin, nu e de mirare că ruşii descurajează orice activitate din zonele ce se învecinează cu inamicul declarat de peste munte. 
 
Ne retragem spre vale, în urma unei după-amieze pline şi cu un prim contact mai mult decât antrenant cu meleagurile din preambulul Elbrusului.


Cheget

Următoarea zi ne va aduce faţă în faţă cu măreţul vulcan, informaţia conform căreia transportul pe cablu dinspre Terskol (aşezare la 2 km în amonte de Cheget) spre limita inferioară a gheţarului cu acelaşi nume nu funcţionează, cântărind în decizia de a urca la arhicunoscutele „Butoaie”, situate la 3800 m altitudine.

O plimbare de dimineaţă în staţiunea ce ne-a găzduit peste noapte ni-l scoate în cale pe Hussein, un taximetrist balkar de vârsta a doua pe care ne vom baza o bună parte din timpul petrecut în tranzit între localităţile de la poalele Elbrusului.

Amabilitatea este un atribut specific acestei populaţii locale, îndeosebi oamenii maturi, trecuţi de o anumită vârstă excelând la capitolul solicitudine faţă de turistul oarecum confuz prin ţinuturile de faţă.

Dar să presupunem că multe aspecte ce ţin de interacţiunea cu locurile Baksanului pot fi surmontate, rămâne totuşi un obstacol major în calea comunicării: limba rusă. O certitudine pentru călătorul independent ce poposeşte pe aceste meleaguri este faptul că 90 % din populaţia întâlnită nu articulează o iotă dincolo de limba lui Dostoievski, engleza comună fiind la fel de rară, precum graiul swahili pe străzile din Calafat.

A fost destul de amuzant să-mi exersez sporadicele cunoştinţe de rusă acumulate pe parcursul a 8 ani de şcoală sau mai bine zis de inoculare forţată a acestui grai pe care nu l-am dibuit niciodată în esenţa şi cursivitatea sa, oricâtă bunăvoinţă aş fi avut. Cu bune cu rele, 70 % prin limbajul semnelor, 30% cu „davai ceas, davai palton”, am fost declarat de către echipă expertul pe probleme de comunicare. Şi se pare că i-am dat de cap, de vreme ce n-am avut inconveniente majore la nivel de informaţie prelevată sau diseminată în exoticul limbaj slavon.

Câteva vorbe şi despre nativii acestei republici caucaziene, ce numără mai puţin de 1.000.000 de locuitori: avem aici 2 grupuri etnice, respectiv kabardinii (populaţie caucazaiană, musulmană, aşezată preponderent în zona mai joasă a ţinutului – circa 57 % din totalul populaţiei) şi balkarii (de seminţie turcică, cu aceeaşi orientare spre Islam – circa 13 % din totalul locuitorilor).  Se subînţelege că restul populaţiei sunt ruşi (aproximativ 22 %), la care se adaugă un mic procent de oseţi, ucrainieni, armeni, ceceni etc. Se observă cum frământările sociale, epurările şi relocarile de populaţie de pe vremea Uniunii Sovietice au lăsat în urmă un mozaic etnic şi un procent important de muscali colonizaţi în Caucaz.

Noutatea între cele 3 grupuri etnice majoritare vine la nivel de sentimente, generic vorbind, kabardinii şi balkarii nutrind o oarecare animozitate reciprocă, însă învoiala dintre aceştia este deplină când vine vorba de antipatia faţă de ruşi.

Cu bune, cu rele, viaţa merge înainte în relativă acalmie pe aceste întinderi anexate de către Imperiul Ţarist cu mai bine de 4 veacuri în urmă, iar prezenţa vizibilă a armatei ruse precum şi incursiunile trupelor speciale trimise de la Moscova pentru anihilarea „celulelor” considerate teroriste, dau girul unui proces turistic în care riscul de a avea neplăceri majore este vădit diminuat.

"Autentic" de Balkaria

Kabardino-Balkaria este o republică actualmente pacificată, însă anii ’2000 au reprezentat perioada de glorie a insurgenţilor islamişti, teritoriul fiind considerat la un moment dat „a doua Cecenie”. Putem aminti de atacul din octombrie 2005 al militanţilor musulmani asupra capitalei Nalchik, atunci când în mai puţin de 48 de ore s-au înregistrat 142 de morţi, iar Moscova a detaşat 1500 de militari şi 500 de membri ai trupelor OMON pentru a recâştiga controlul asupra oraşului.

Dar să ne întoarcem la Hussein al nostru, să îngânăm un „Allahu Akbar” drept mulţumire pentru starea de acalmie găsită aici şi să ne îndreptăm spre Azau, microstaţiunea alpină situată la 2370 metri altitudine şi de unde Mingi-Tau (Elbrusul) şi ai săi imenşi versanţi devin o realitate.

Pe drumul dintre Terskol si Azau

Zice-se despre această zonă în care ne aflăm că ar fi intrat în graţiile cârmuitorilor ruşi, spre a o transforma într-o alternativă la destinaţiile turistice alpine din Europa Centrală. Comparaţia este mai mult decât deplasată, însă potenţial există cu vârf şi îndesat. Totul ţine de o cultură a muntelui, multă voinţă, strategie şi continuitate pe care ruşii nu le-au vădit nici prin „experimentul Sochi” (un moft de moment şi o adevărată gaură neagră financiară) şi pare-se nici în ceea ce priveşte sistematizarea zonei Cheget-Terskol-Azau-Garabashi.

Acestea fiind spuse, contactul cu Azau te pune faţă în faţă cu o atmosferă anostă, drumuri desfundate, câteva tarabe cu produse locale şi o serie de hoteluri ridicate de mahării cu interese în zonă.

Însă nu pentru „radiografia” turismului local suntem aici, astfel că ne îndreptăm spre telecabina ce ne va transporta la mare altitudine: din 2 bucăţi la 3500 m, iar de la staţia „Myp” (Mir) un telescaun vechi poartă turiştii până în preajma celebrelor The Barrels (Butoaie). O alternativă la telecabină este dată de telegondola nouă, alăturată, dar cu 200 de ruble mai scumpă, iar noii stâlpi ridicaţi cu migală ne dau indicii cum că acest mijloc de transport prin cablu se va extinde în curând până dincolo de staţia Garabashi, spre 4000 de metri altitudine.

Vremea este perfectă pentru a simţi Caucazul în esenţa sa, iar profunzimea de câmp ne poartă privirea spre depărtări, un şir nesfârşit de creste şi piscuri ascuţite istovindu-ne plăcut ochiul în orele de contemplare ce vor urma.

Dincolo de Valea Baksanului pe care am înaintat încă din zona de podiş, dăinuieşte acelaşi Donguzorun, privit mai îndeaproape atunci când soldaţii ruşi ne-au întors din drum pe culmile Chegetului. În stânga acestuia, la oarecare depărtare, distingem cu uşurinţă măreaţa Ushba (4710 m în vârful său sudic), unul dintre cei mai frumoşi şi dificili munţi din acest ansamblu, poreclit „Regina” sau „Matterhornul Caucazului”, pentru ca în limba svan să însemne "locul sabatului vrăjitoarelor".

Donguzorun

Ushba

Shdavleri pe fundal

Tot din Georgia ne captează atenţia (la dreapta cum privim spre Donguzorun), Muntele Shdavleri şi cei 3993 m ai săi, acesta fiind uşor de identificat la orizont datorită zonelor de lăsare din jurul sau care-i accentueaza impozanţa.

În spatele nostru cele două vârfuri gemene ale Elbrusului ne atrag ca un magnet, senzaţia fiind că le putem atinge fără prea mare efort. Totuşi, dimensiunile sunt cu mult mai mari faţă de multe areale montane convenţionale, iar apogeul altitudinal al Europei se dovedeşte adeseori doar o „Fata Morgana” pentru mulţi temerari care îşi încearcă norocul într-o ascensiune planificată sumar sau cu o doză prea mare de teribilism.

Cu Elbrusul la orizont

În toate aceste ore, perioade de acomodare cu altitudinea, vremea bună şi silueta deseori dezvelită de nori a muntelui îţi alimentează o senzaţie de nelinişte şi frustrare la gândul că prea multe zile consecutive fără intemperii majore sunt rare în aceste locuri. E greu de rezistat tentaţiei văzând Elbrusul aşa aproape, însă în acelaşi timp barierele fiziologice te obligă la ponderarea pornirilor de moment.

Bineînţeles, mai sunt şi inconştienţi, preponderent ruşi, care duc până la extrem tactica rechinului („muşcă şi fugi”) în raport cu vârful, însă astfel de cazuri nu sunt relevante, de multe ori alimentând statisticile care confirrmă desele fatalităţi din zonă (între 15-30 de oameni pier anual pe pantele vulcanului, atât alpinişti experimentaţi cât şi schiori sau amatori ocazionali de munte).

O plimbare uşoară împrejurul Butoaielor, o noapte la cort în care disconfortul dat de altitudinea de 3800 metri şi-a pus amprenta pe calitatea somnului şi iată-ne în cea de-a treia zi de Caucaz.


Într-o nouă tură de aclimatizare vom descoperi astăzi Cabana Diesel, construită în perimetrul deja celebrului Priut 11 („Refugiul celor 11”).

Mărturiile despre Priut 11 au rămas doar în fotografii şi în amintirile nostagicilor, futurista construcţie cu o capacitate de 120 locuri desăvârşită în anul 1939 şi care a adăpostit generaţii întregi de montaniarzi, fiind mistuită într-un incendiu, în vara lui 1998.

Cabana Diesel, situată în perimetrul fostului refugiu Priut 11

Cabana Diesel (Diesel Hut) poate primi până la 60 de persoane, are un îngrijitor permanent (pe numele lui Marat, un tânăr balkar) şi reprezintă unul din punctele de bază pentru cei care îşi încearcă norocul spre vârf.

Un ceai fierbinte şi un schimb de opinii cu nişte danezi cazaţi în acest adăpost, după care mai cercetăm un pic zona, pentru a descinde înapoi la „Butoaie”, unde vom sta încă o noapte la cort.



Prima tentativă de a atinge vârful

Un grup de polonezi ce campaseră lângă noi de dimineaţă ne anunţă că mâine noapte ar fi cam ultima „fereastră” dintr-un lung şir cu vreme optimă pentru ascensiuni, iar forfota inerentă dată de această veste ni se inoculează treptat, inclusiv în bucătăria „Butoaielor” simţindu-se o oarecare tensiune la aflarea acestei noutăţi.

Ne interesăm la ghidul grupului leşesc cum va decurge abordarea lor:

- a doua zi vor urca cu bagajele până la Diesel Hut;
- după o scurtă odihnă vor face aclimatizarea până la Stâncile lui Pastuhov (4700 m);
- întoarcere la Diesel, preparative pentru asaltul final, odihnă de câteva ore şi ascensiunea propriu-zisă începând cu ora 01:30 dimineaţa.

Fără să intuim în prealabil, următoarele 36 de ore vor fi cele mai istovitoare din viaţa noastră montană, atunci când hotărâm să avem o abordare similară cu a prietenilor noştri de conjunctură.

Practic, ştirea posibilei ieşiri din această acalmie meteorologică subminează strategia cu bătaie lungă a aclimatizării, strategie pe care orice grup o abordează raţional pentru a-şi spori şansele de reuşită. Însă în situaţia dată şi cu exemplul polonezilor sosiţi la ceva timp după noi, hotărâţi să facă această încercare, nu avem de ales decât să „atacăm” Elbrusul cât mai curând.

La urma urmei cădem de acord că, în cazul în care tentativa nu va fi încununată de un succes deplin, o putem socoti doar o tură temeinică de aclimatizare şi vom rămâne cu speranţa că vremea ne va permite, câteva zile mai târziu, să încercăm din nou.

Pe o ploaie măruntă, sâcâitoare, vom pleca în prima parte a zilei de 25 iulie spre Diesel Hut, urmând să atingem noul adăpost după mai bine de două ceasuri, acompaniaţi de lapoviţa iuţită de vântul rece, tot acest decor punându-ne pe gânduri.


Utilitatea căbănuţei ridicate pe locul vechiului refugiu este de netăgăduit, succesul multor ascensiuni pe Elbrus datorându-se acestui loc. Contrar multor opinii din spaţiul online, interiorul clădirii este mai mult decât decent şi primitor. Aici îl vom întâlni şi pe Ismail (Kerimov), un ghid local care lucrează pentru o agenţie rusească de turism şi care este specializat în îndrumarea grupurilor de turişti germani sau nordici.

Cu Ismail, ghidul balkar - cel cu 46 de ascensiuni pe Elbrus!

Din vorbă în vorbă aflăm de la acesta aceleaşi detalii transmise deunăzi de polonezi. Sub auspiciile celor nici mai mult nici mai puţin de 46 ascensiuni reuşite pe vârful de 5642 m (detalii confirmate şi de cabanier), găsim în tânărul ghid balkar cea mai indicată persoană pentru a ne atesta dacă strategia noastră reclădită din mers este fezabilă sau nu. Cum Ismail ne confirmă ca fiind decentă abordarea noastră (pe considerentul că dacă simţim lucrurile fiind prea mult forţate, ne putem întoarce din drum şi socoti încercarea doar o tură de acomodare binevenită), nu ne rămâne decât să ne pregătim pentru extenuanta zi ce va urma.

Un grup de 10 soldaţi ruşi acompaniaţi de celebrele puşti cu lunetă şi pat de lemn „Dragunov” poposesc pentru odihnă în sala de mese a cabanei, grăbindu-ne masticaţia şi startul în tura de aclimatizare.

Lapoviţa şi ninsoarea s-au mai domolit iar plafonul compact de nori începe să se rupă permiţând panorama spre linia principală de culme a Caucazului, la sud de pantele muntelui pe care ne aflăm. Există o foială continuă pe acest traiect, spre Stâncile lui Pastuhov (denumite aşa după un renumit geolog rus, ce a ratat ascensiunea pe Elbrus cu mulţi ani în urmă), semn că la noapte vom vedea mulţi montaniarzi atraşi de mirajul celor 5642 metri.

Pe drum îi găsim şi pe polonezii noştri împreună cu îndrumătorul lor, acesta din urmă insistând să ne ţină o prelegere despre „poliglobulia de altitudine” şi cum numărul de hematii (globule roşii) sporesc în condiţii de efort la altitudine, datorită secreţiei de eritropoetină. Îi mulţumim pentru ceea ce deja ştiam, ne desăvârşim tura până în arealul taberei de corturi de la stânci şi revenim la cabană în emoţia inerentă fiecărui ceas ce ne apropie de marea încercare.

De seară, în zona cabanei

Deja suntem la cea de-a doua tură a zilei (dacă socotim şi mutarea taberei de la Butoaie la Diesel), iar în câteva ore vom da semnalul apropierii de impozantul vârf. Să fie prea mult oare?!? Rămâne de văzut.

Suntem luaţi de val, tensiunea sporeşte, micile detalii ne întârzie mult în noapte, mai puţin de 4 ore de odihnă despărţindu-ne de semnalul la care forfota din interiorul cabanei se va înteţi ca din senin.

Personal, nu realizez dacă am reuşit să adorm vreun moment, gândurile de tot felul împiedicând acea tihnă profundă. Cert este că la ora 2 în zori interiorul cabanei deja s-a golit: polonezii noştri cazaţi la parter au întins-o de circa un ceas, Ismail şi grupul lui de danezi sunt şi ei mult în faţă...însă luminile frontalelor licăresc din plin şi dinspre vale.

Cum s-ar spune: - fericiţi cei care pornesc de la Diesel Hut (locaţia optimă pentru a asalta înălţimile); - norocoşi cei care au campat în zona Stâncilor lui Pastuhov (la două zile după acest moment, un tânăr rus a fost lovit fatal de către un fulger, fix în cortul în care se odihnea; despre alte intemperii nici nu mai discutăm); - amărâţi cei ce îşi încearcă norocul pe picioare, direct de la 3800 m altitudine, zona Butoaielor (la 3 săptămâni distanţă un prieten plecat spre Elbrus printr-un operator de turism român consacrat, a avut surpriza ca împreună cu alte 5 persoane din grupul de 20 să constate cât de nesustenabilă este o astfel de abordare şi cum poţi arunca 1000 de euro pe fereastră). Fiecare înţelege ce vrea din cele iterate anterior, cu menţiunea că am expus nişte aspecte în atenţia oamenilor de rând, nu pentru triatlonişti, alpinişti profesionişti sau alţi "supremi" ai muntelui...

Viscolul este laitmotivul acestui adânc de noapte şi al zorilor ce sunt încă la depărtare. Deasupra noastră mii de stele împestriţează un văzduh ferit de nebulozitate, iar zecile de proeminente ale impozantului lanţ muntos sunt o adevărată ariergarda tăcută în slujba trufaşului Mingi-Tau.

Însă toate aceste dulcegării dictate de ineditul plasament nocturn pe pantele Elbrusului se risipesc în neant, fantezia şi imaginaţia fiind biciuite şi alungate de vântul turbat, de urcuşul pieptiş, anost şi extenuant. Disconfortul se accentuează de la un minut la altul, iar temperatura resimţită din cauza rafalelor demenţiale este de -25 grade Celsius.

O apatie scăpătată se aşterne în tot ceea ce fac, o luptă surdă cu acest supliciu nocturn, iar după două ceasuri şi jumătate am primul moment de cumpănă, văzând câtă lume se întoarce din drum, inclusiv o parte din polonezii plecaţi mai devreme şi care îmi confirmă severitatea viscolului la altitudini mai mari. Sunt singur, băieţii se găsesc la 15-20 de metri în faţa mea, iar ratrackurile (utilajele cu senile) care se întorc după ce au transportat diferite grupuri la altitudini superioare te scot din ritmul auster, dar sigur, în care te-ai afundat. Brusc înţelegi rostul unor astfel de vehicule, orice oră, orice minut în care poţi fenta asprimea muntelui fiind un câştig în raport cu obiectivul final.

Momentul este depăşit uşor, uşor, mulţumit şi ibuprofenului care parcă îmi depresurizează ţeasta şi mă face să gândesc mai clar.


Orele trec, iar în mentalul încercat de atâta istoveală şi monotonie se insinuează un nou punct de reper, pe măsură ce zeiţa dimineţii, Aurora, răspândeşte vag lumina roşie-portocalie ce se deschide odată cu înaintarea astrului diurn pe firmament.

Părea mai simplu în privirile aruncate, confortabil, de la depărtare, însă Elbrusul se dovedeşte o nucă destul de tare în ciuda faptului că tehnica nu ridică probleme deosebite.






Aproape de ora 09:00 ne găsim la cota 5100 m, acolo unde „pieptul” se domoleşte brusc, urmând traverseul care se opreşte în şaua dintre vârfuri. Un rus cât toate zilele în echipament de camuflaj se prăvăleşte lângă mine şi Bogdan, tot ce-mi amintesc prin vagile pusee de luciditate fiind că această cotă a reprezentat finalul călătoriei sale. Walter şi Ionuţ sunt la câteva minute în urma noastră, căznindu-se cu panta înclinată ce părea să nu se mai termine.


Deşi mă simt ca din alt film, mă consult cu Bogdan dacă să mai înaintăm sau nu, iar imboldul acestuia mă pune în mişcare. N-aş putea să expun toate senzaţiile sau tentele de halucinaţie/vedenii/dureri de cap/pulsaţii avute ca la un semnal pe noul parcurs (al traverseului de sub vârful estic – 5621 m), tot ce ştiu este că am mai înaintat în această stare, în echipe de câte doi, cale de două ceasuri, până aproape de şaua dintre piscuri, deci puţin deasupra cotei de 5350 metri.

La doi paşi de şaua dintre vârfuri

Probabil stimulentul întoarcerii a fost momentul când am făcut joncţiunea toţi patru, iar dialogul avut în acel moment ne-a făcut să realizăm că suntem departe de o comunicare firească, naturală, aiureala expusă verbal nefiind a bună!

Punct terminus al acestei ascensiuni

În plină febră a muntelui, cu o medie de 4 ibuprofene înghiţite fiecare, jinduind după vârful ce stătea ascuns la o distanţă mai mult decât convenabilă (în condiţii normale!), avem tăria să luăm decizia logică, aceea de a ne retrage pe unde am venit.

Se poate spune că am supralicitat mult în acest suiş spre zenitul muntelui, iar limitele au fost împinse până la extrem având în vedere atât abordarea prematură (aclimatizarea incompletă), cât şi celelalte două ture din ultimele 24 de ore, ce ar fi trebuit urmate de o zi de pauză.

Mai este o oră până la amiază, iar cele nouă ceasuri de efort şi încercări îşi vor găsi utilitatea la momentul oportun. Deocamdată suntem bucuroşi să ne retragem rapid de la o asemenea altitudine, bucuroşi că fiecare metru pierdut ne aduce într-o stare fiziologică, sperăm noi, cât mai aproape de normalitate.

Pe ruta inversă profunzimea de câmp ne răsfaţă cu o lecţie de geografie a la carte: căldări şi vai glaciare, custuri, morene, vârfuri reziduale de tip "nunatak", crevase spectaculoase, toate se înşiră care mai de care ca pe un podium al superlativelor geomorfologice.







Donguzorun-ul şi Ushba sunt la fel de spectaculoase, însă ceva mai la stânga de cel din urmă munte, în spatele unui şir de creste cu altitudini medii de 4200 m, apar noi „uriaşi” ce aşteaptă să fie imortalizaţi.

 Sunt chiar ei,  cincimiarii regiunii Bezenghi, acest eldorado caucazian căutat cu obstinaţie de toţi împătimiţii alpinismului de performanţă şi nu numai. Pe lângă înălţimile de top care depăşesc sau se „îngână” în jurul altitudinii de 5000 de metri, găsim aici şi Ullu-Shiran-Bezengi, recte cel mai extins sistem glaciar al Caucazului.

 Practic, într-o relaţie directă se poate spune că Elbrusul este reperul altitudinal al acestor munţi (deşi tehnic vorbind se exclude din culmea principală a Caucazului Mare, ca şi din orogenul caracteristic întregului areal), însă Bezenghi înglobează cele mai multe vârfuri de referinţă, ca şi un relief glaciar deosebit de spectaculos.

 Sunt 65 de kilometri – în linie dreapta – între pantele Elbrusului şi Bezenghi, iar depărtarea şi bunul simţ îmi spune să nu-mi forţez intuiţia, ci să mă limitez la ceea ce pare că se poate identifica mai clar la orizont, corelat fiind şi cu harta avută la îndemână. 

 Ooo, da! Măreaţa Shkhara, „întâia doamnă” alpină a Georgiei zâmbeşte la obiectiv, silueta ei fiind inconfundabilă! Părerile sunt împărţite cu privire la înălţimea vârfului, însă recent, cercetările topografice DGPS (Differential Geographic Positioning System), plasează Shkhara, cu 5193 m, pe locul trei în suita altitudinilor supreme ale Europei, după Elbrus (5642 m, vârful de est fiind socotit doar o prelungire a aceluiaşi crater vulcanic) şi Dykh-Tau (5204 m).

Shkhara face parte din aşa-numitul „Peretele Bezenghi”, o creastă alpină îngustă cu o lungime de numai puţin de 12 kilometri. Tot în regiunea de faţă, separate de „zidul” montan menţionat, se găsesc şi Dykh-Tau sau Koshtan-Tau (5151 m).  Dykh-Tau însuşi îmi face o surpriză excelentă atunci când se dezveleşte de nori, prezenţa sa în relief tăindu-ţi răsuflarea.

 Dar să ajungem şi la momentul sugestiv al unor imagini „în oglindă”! În fotografia de mai jos, în plan îndepărtat apar Dykh-Tau şi Shkhara:


 În următoarele două poze – imortalizate din elicopter - putem intui Elbrusul şi împrejurimile sale, văzute tocmai dinspre arealul Bezenghi:

Bezengi Region

 Furaţi de peisaj, încet, încet ne „scuturăm” de cei peste 1200 de metri câştigaţi în ascensiune, însă disconfortul îşi spune cuvântul chiar şi în zona cabanei. Un somn profund ne cuprinde pe toţi, deşi aş fi fost de părere că retragerea până la Butoaie era în beneficiul tuturor.



A doua ascensiune a Elbrusului: izbânda

A doua zi descindem până la 3800 m, acolo unde vom petrece 2 zile, parţial marcaţi de efortul depus, dar mai pregnant de posibilitatea de a nu vedea cu ochii noştri lumea de pe „Acoperişul Europei”.

Spusele polonezilor se adeveresc, vremea rămâne mohorâtă în următoarele două zile, iar diminuarea fluxului de turişti ne pune pe gânduri.

Paradoxal, în lipsa nebuniei găsite uzual la Butoaie, atmosfera liniştită ne permite să înţelegem mersul lucrurilor. Găsim astfel cazare negociată la aceleaşi tarife (500 ruble/persoană) ca în containerele slinoase şi lipsite de facilităţi. Vorbim aici de „Hotel-Kafe Gara-bashi”, clădirea din beton şi BCA, nefinisată, unde vom avea curent electric non-stop, aerotermă, aragaz şi chiar un casetofon. Totodată, ne lămurim şi cum stă treaba cu oamenii care trag sforile în zonă, în ce priveşte transportul pe pantele Elbrusului prin intermediul ratrackurilor sau al snow-mobilelor.

Informaţiile esenţiale pe care le vom pune cap la cap, ne vor da răgazul să gândim în linişte o nouă abordarea a Bătrânului Strobilus.

Tot aici, în lipsa vervei caracteristice, îl vom întâlni pe Johan Ernst Nilson, un explorator suedez renumit, persoană care îmi va îmbogăţi bagajul informaţional în orele petrecute pe inserate în cafeneaua clădirii. Ce plăcere mai mare poate fi în astfel de zile de repaos decât să discuţi cu un om care a desăvârşit cu brio circuitul „Seven Summits” sau a traversat cu succes ambii poli ai Terrei.

Tot de la Johan am aflat cum e să stai nu mai puţin de 11 zile în cort, forţat de o furtună teribilă, după care să caţeri Everestul. Aceeaşi persoană, la 2 luni depărtare de momentul Himalaya, a ratat obiectivul Uhuru (Kilimanjaro), neaclimatizandu-se, astfel că abia anul următor a izbândit în acest demers.

De la el vom afla ce înseamnă cu adevărat să ai voinţă, echipa de suedezi din care acesta făcea parte având misiunea de a însoţi un camarad paralizat de la brâu în jos, în efortul de a atinge cei 5642 m ai muntelui pe care ne aflam.

Vom petrece clipe interesante în prefaţa celei de-a doua încercări de a ajunge pe Elbrus. De data asta suntem veteranii momentului şi deşi abordarea noastră iniţială nu a reprezentat un succes total, s-a transformat într-un exerciţiu de aclimatizare reuşit. Gestioant cum se cuvine, acesta va fi unul din atuurile noastre primordiale în lupta cu prefacerile, avatarurile pe care organismul le trăieşte la o astfel de altitudine.

Fiind oameni păţiţi ne organizăm mai mult decât raţional pentru a doua ascensiune, iar concluzia vine de la sine: nu are rost să mai facem excese, eforturi nesustenabile, nu avem nimic de demonstrat! Una peste alta, prin cei peste 1200 metri diferenţa de nivel din ziua încercării, la care se adaugă ceilalţi 750 de metri câştigaţi în acelaşi răstimp de 24 de ore (avansul spre Diesel Hut şi aclimatizarea la Stâncile lui Pastuhov), am arătat că ne putem apropia de vârf în condiţii normale.

O uşoară înlesnire nu ne-ar deranja de data asta, iar ratrackul este folosit fără jenă de zeci de echipe care doresc să-şi sporească şansele de reuşită. Îl tocmim astfel pe Ruslan şi al sau utilaj, profitând de lipsa de muşterii în această perioadă a lunii. Cu 300 de euro suntem în grafic toţi patru, singura condiţie a lui Ruslan fiind să nu comentăm acest târg cu eventualii clienţi pe care acesta îi mai poate "agăţa" între timp sau pe drum.

Pe seară ne revedem cu Jonas, care coborâse spre Azau şi Cheget pentru a închiria un cort, în condiţiile în care cel avut în dotare a fost făcut pierdut de către ruşii plătiţi de echipa sa pentru a le căra logistica mai sus de Diesel Hut.

Veştile de peste zi din tabăra suedezului nu sunt îmbucurătoare, o furtună electrică fiind fatală unui rus în propriul sau cort, pentru ca unul dintre nordicii aflaţi nu departe să fie şi el atins de stihie, însă singura dauna a acestuia a fost reprezentată de...podoaba capilară ridicată la verticală.

Suntem mai mult decât decişi să ne atingem scopul, iar la ora 2 dimineaţa noi patru şi încă un cuplu de olandezi ne prezentăm în faţa ratrackului ce se află deja cu motorul pornit.


Tocmeala s-a făcut până la cota 4700, la Stâncile lui Pastuhov, per total vreo 900 de metri între locul de plecare şi cel unde ne vom lua la revedere de la rus. De cu seară un strat proaspăt de 10-15 cm zăpadă s-a aşezat deasupra gheţarului, astfel că înaintarea ratrackului se face fără grabă, în aproape 30 de minute.

Cerul e cristalin, nici urmă de nor şi sperăm să ţină aşa cel puţin în prima parte a zilei, atunci când statistica spune că instabilitatea atmosferică este cea mai redusă.

Dacă în urmă cu trei zile decorul spectaculos al nopţii senine pălise sub duritatea efortului depus, de această dată senzaţiile sunt trăite pe deplin. Până să începem ascensiunea la pas, ne vom delecta cu marea de nori aşezată peste Valea Baksanului, cu şiragul de luminiţe ce percutează din frontalele montaniarzilor ce îşi încearcă norocul pornind din întuneric, dar şi cu multitudinea de culmi proaspăt troienite şi care se intuiesc neasemuit de frumos în licărul stelelor.

Sunt momente deosebite, atât prin contemplarea întinderilor ce se conturează din tenebrele alungate de albul imaculat al zăpezii, cât şi prin înfiriparea aceleiaşi emoţii la gândul că muntele este imprevizibil. Sau cum ar spune un prieten al lui Ismail (ghidul balkar): „Elbrusul e ca o femeie cu mofturi: te poate accepta sau te poate ignora cu desăvârşire”.

The highest woman in Europe” – zic şi englezii – pare să fie în toane bune astăzi, iar startul este foarte promiţător. Suntem depăşiţi de un alt utilaj cu şenile încărcat până la refuz de oameni care râvnesc la înălţimile supreme, taman bine pentru a le da şansa de a inaugura în linişte traseul înzăpezit.

La ora 02:30 pornim uşor în urcare, cu bateriile reîncărcate şi moralul în parametrii optimi. Temperatura medie este de -10 grade Celsius, iar senzaţia resimţită sub oblăduirea vântului destul de intens ne poarta spre -19, -20 grade Celsius.

Pare mai frig decât acum câteva zile, deşi viscolul nu este la fel de intens. Rezistăm cu succes acestui final de noapte geroasă. De la cota 5100 m începe traverseul ce ne va scoate spre şaua aflată la 5350 m altitudine.

Soarele începe să dezmorţească atmosfera, iar silueta piramidală a unuia dintre „gemenii” Elbrusului este proiectată peste o bună parte a Caucazului Vestic.



În jurul orei 07:00 ne găsim dincolo de curmătură, pe povârnişurile piscului apusean, poate cea mai anevoioasă bucată din întregul traseu. Atmosfera se mai dezgheaţă, răul de altitudine e suportabil iar noi suntem hotărâţi să ducem până la capăt misiunea.


Panta dură începe să se înmoaie după 2h 1/2 de ascensiune în ritmul furnicii şi 250 metri diferenţă de nivel câştigaţi. Orizontul se deschide spre ţinuturile din dosul Elbrusului, acolo unde marea de nori învăluie suprafeţe întinse.




Şi iată cum săptămânile au devenit zile, zilele s-au fragmentat în ore, iar acum „mizilicuri” de ordinul minutelor ne despart de acel trofeu după care râvnim de atâta timp, într-un suspans demn de filmele lui Joel Schumacher.

Dar masa critică a fost atinsă demult iar la ora 10:00, după 7 ore şi jumătate de efort stăm în punctul cel mai de sus al continentului.




Ciudat lucru, euforia lipseşte neîndoios, la un nivel mai mic putând spune că am trăit şi noi acea senzaţie de „gol total” descrisă de Alex Găvan la momentul atingerii Vârfului Sisha Pangma (8027 m) din Himalaya.

Totuşi, lipsa unor trăiri intense, exaltate este înlocuită de incapacitatea de a ne lăsa duşi de la această altitudine, mai bine de o oră alimentându-ne cu tot ceea ce Elbrusul are de oferit.

Avem o panoramă neasemuită asupra Caucazului, avantajul poziţiei marginale a vulcanului de faţă (comparativ cu restul crestei) fiind acela că putem contempla din unghi neutru acest tablou al superlativelor alpine.


Avem zăpezile veşnice, gheţarii care se înfiripă în creierii munţilor şi pe văile alpestre, avem imensele întinderi ale Rusiei, avem frânturi din statul gruzin care şi-a permis luxul de a nu fi încorsetat de marele vecin de la nord, tocmai datorită formidabilei bariere orografice pe care o contemplăm cu nesaţ.

Avem şi puterea de a asista la bucuria – sau din contră, lipsa de reacţie – trăite de fiecare individ ajuns la această înălţime, atât cât vom zăbovi şi noi aici.

Dar mai avem şi altceva: un angajament de a cinsti memoria sutelor (poate chiar mii) de ostaşi români căzuţi la datorie în timpul campaniei din Caucaz desfăşurată în urmă cu mai bine de 7 decenii. Sunt Vânătorii de Munte, trupe de elită ale Armatei Române, prinse într-un război de uzură ce depăşise la momentul 1942-1943 cu mult teritoriul patriei noastre, dar care şi-au făcut datoria cu prisosinţă, mulţi dintre ei udând cu sânge meleagurile măreţului Caucaz.



Pentru ei vom desfăşura un drapel confecţionat special în vederea cinstirii momentului.
Recomand tuturor celor care păşesc în ţinuturile Kabardino-Balkariei, pe direcţia Nalchikului şi a Văii Baksanului, un moment de cugetare, o simplă privire aruncată în fugă prin locurile unde mulţi bunici, străbunici de-ai noştri stau risipiţi pe veci în colbul rusesc, la mii de kilometri distanţă de casă (mai multe detalii despre acest demers, aici).

După toate aceste desfăşurări de forţe, după toate aceste acumulări de amintiri la altitudine, începem anevoiosul proces de retragere, zoriţi de răspândirea veştii că vremea se va strica foarte curând, iar descărcările electrice care au făcut victime în ziua precedentă vor apărea din nou în peisaj.





Suntem ca nişte roboţei în drumul nostru descendent, oboseala, durerile de cap, dar mai ales deconectarea dată de atingerea obiectivului făcându-ne coborârea ceva mai mult decât o formalitate.



După aproape 4 ceasuri ne găsim la Butoaie, împachetăm rapid şi ne retragem spre Azau şi Terskol, salutând cu respect uriaşul tăcut ce ne-a găzduit pentru o clipită.



Post - "summit": recursie şi concluzii

În Terskol vom zăbovi nu mai puţin de 3 nopţi pentru a ne întrema şi a ne bucura de izbândă, dar şi de alte plăceri pe care mirifica Vale a Baksanului ni le poate oferi.


Sunt momente de relaxare, de reflectare asupra celor realizate în ultimele zile, de conştientizare a hazardelor de altitudine, de mulţumiri aduse Elbrusului pentru faptul că ne-a primit cu atâta bunăvoinţă, de explorări şi contacte cu lumea care însufleţeşte aceste locuri.

Tot respectul pentru Caucazul cel Mare, munte aspru, dar cu un peisaj fabulos, experienţa trăită în aceste locuri eclipsând cu mult aspectele birocratice şi alte ipostaze negative de la faţa locului care ar putea descumpăni pe cei care doresc să facă o abordare pe cont propriu.

Iulie-august sunt lunile în care atmosfera este cea mai relaxată în această zonă, te poţi pierde printre turiştii care-şi fac drum în direcţia Baksanului, iar soldaţii sau poliţia rusă sunt mai îngăduitori decât în alte perioade ale anului.  

 
O excursie similară cu cea întreprinsă de noi este mai mult decât fezabilă într-o abordare de grup independent, deci dacă nu aveţi de la 1000 de euro în sus pentru a va hrăni comoditatea sub oblăduirea „consacraţilor” intermediari autohtoni, puteţi încerca şi low-budget, aşa cum am făcut noi.

În general lumea este primitoare, conexiunile se fac imediat (un taxi, o cazare bună, un loc unde se mănâncă bine etc.), însă problema rămâne la nivel de comunicare. Oricât de empirică a fost rusa vorbită de mine, câteva cuvinte în această limbă fac minuni oriunde ai fi, de la ghişeul lucrătorului vamal până la posesorul de ratrack la care poţi fi nevoit să apelezi în drumul spre Elbrus.

Recomand:

- berea Terek (Tepek) şi Nalciskskoe (Нальчикское светлое);

- taximetrişti: Ahat (tel.: 8-938-91-37-562) şi Husain (tel.: 8-928-71-50-046), doi oameni de nota zece pe care te poţi baza în zona Cheget - Azau şi care te pot duce, la întoarcere, până la Mineralnyi Vody;

- un popas în Tyrnyauz pentru a simţi o fărâmă din aerul Uniunii Sovietice;

- un popas în satul Kizburun Pervyy (cum intri pe Valea Baksanului, imediat după localitatea Baksan) pentru a admira celebra „Cota 910” la asaltul căreia au pierit mulţi români în vara lui 1942;

-  în Cheget: mâncarea de la Hotel Semerka, bazarul, magazinele cu profil montan de unde vă veţi procura cel puţin buteliile de gaz pe care nu le poţi transporta în avion;

-  În Terskol: plăcintele cu brânză de la magazinele de pe drumul principal, cazarea la Dna Sapira (circa 30 ron/noapte/om; email:sapira_terskol@mail.ru), o incursiune în singurul bloc din localitate, explorarea bibliotecii sovietice abandonate;

- În Pyatigorsk: apele minerale, masajele, băile cu nămol de care poţi avea parte aici, avantajul acestui orăşel fiind că se află chiar pe ruta Mineralnyi Vody – Valea Baksanului, spre deosebire de Nalchik, pentru care trebuie să te abaţi din drum circa 30 de kilometri;


Cunoscătorii bănuiesc că ştiu ce frumuseţi ascunde Valea Adil-Su, condiţia sine-qua-non fiind dată de permisul de graniţă pe care e musai să-l ai în posesie. O altă recomandare – pe filiera Ismail, ghidul balkar – este de a face o ascensiune pe Vârful Mukal (3899 m), din aval de satul Elbrus, partea stângă a Văii Baksanului.

Una peste alta, o experienţă umană, culturală, fizică şi psihologică impresionantă şi cu mult mai la îndemână decât aparenţele ar lăsa să se întrevadă. Savuraţi!

4 comentarii:

  1. Citit cu sufletul la gura, admirat poze, admirat protagonistii...o relatare pe cinste, documentata pe masura.
    Ce sa mai, sincere felicitari si multumiri pentru informatii, poze si toate cele!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O expeditie reusita cu o descriere pe masura care sper sa foloseasca mult si altor expeditii. Nota 11 pentru reusita si descriere !

      Ștergere
  2. Felicitari pentru reusita si pentru acest minunat articol! cat a costat intreaga aventura?! ms mult si spor in toate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salutare! Aş zice că - fără a socoti echipamentul - undeva până în 700 E, cu toate cele (inclusiv suvenirurile şi desfătările de după ascensiune). Multă baftă!

      Ștergere