Postăvaru - un munte al contrastelor

Contradictiile din lumea montana a Postavarului sunt mai mult decat frapante. Iar cand fac aceasta afirmatie am in vedere amploarea relatiilor de apropiere sau de excludere pe care complexul natura – activitati umane l-a sadit aici.

Strict in ce priveste drumetia montana (dincolo de o simpla ascensiune cu telecabina pana in zona superioara a muntelui si o minima miscare pe culme!), indeosebi in sezonul alb masivul cu pricina sufera oarecum ca si flux al calatorilor “la pas”, indeosebi prin incetatenirea ideii ca avem de-a face cu un munte rezervat domeniilor schiabile de anvergura si al adapostului pentru “lumea buna” pe care statiunea Poiana Brasov il ofera prin traditie.

Bineinteles, traditia vorbeste si despre altceva: SKV, peste 120 de ani de turism pe aceste meleaguri,  prima cabana din masiv ridicata la 1883,  prima ascensiune de iarna efectuata in 1857, ambianta prieteneasca intre toate categoriile de vilegiaturisti s.a.m.d.

Vechea Cabana Postavaru ridicata de sasii ardeleni (sursa: aici)

Cert este ca daca acest domeniu carpatic ar fi fost situat intr-un judet mai putin potentat la nivel montan, acolo unde oamenii tanjesc dupa atmosfera de la inaltime, probabil s-ar fi transformat intr-un simbol gestionat ca atare in beneficiul tuturor grupurilor de amatori de sport si natura.

Una peste alta, atat prin obiceiurile statornicite cat si prin dezvoltarea pe versantul nordic a partiilor de ski si a facilitatilor de transport, cazare sau alimentatie publica, Postavaru reprezinta punctul de referinta pentru turismul romanesc pe componenta „alba”. Insa deficientele in functionarea acestui domeniu schiabil, care nu „transpira” la prima vedere sunt si ele destul de majore, cu un impact economic si de mediu deloc de neglijat.

Partia Drumul Rosu si Statiunea Poiana Brasov

Nu caut sa aflu „diagnosticul” Postavarului nordic (au facut deja acest lucru cei de la Alpin Concept in anul 2013 prin intocmirea Masterplanului zonal), insa daca tot m-am oprit asupra acestui subiect – dincolo de idilicele descrieri ale muntelui – n-ar strica sa fie puse pe tapet unele puncte nevralgice ale arealului in speta.

Astfel, conform firmei de consultanta mentionate anterior si a partenerilor sai:

-    „statiunea functioneaza, in principal, in sezonul de iarna, nefiind dezvoltata, pentru moment o oferta turistica diversificata pentru 4 sezoane”. Mai pe romaneste, degeaba ai tu niste week-end-uri si sarbatori de iarna arhiaglomerate (in care lumea de multe ori se calca in picioare pe partii si la cozile de la instalatiile de transport), daca circa 8-9 luni/an turismul nu aduce mari beneficii, insa unitatile de primire si echipamentul de profil trebuie intretinute si extrasezon, iar deformarea conditiilor de munca este mai mult decat vizibila pentru multe sute de angajati (activitati la cote ridicate iarna si lipsa cvasi-totala a obiectului muncii in restul anului);

-    „domeniul schiabil Poiana Brasov nu detine in oferta sa un restaurant/cabana de altitudine. Produsul „Cabana Postavaru” nu face parte din oferta domeniului schiabil, ci doar este situat in perimetrul acestuia si profita de amplasament. De altfel, se si remarca o discrepanta intre calitatea prestatiilor Cabanei Postavaru si calitatea domeniului schiabil”;

-    „in Poiana Brasov, gradul mediu de incarcare a instalatiilor de transport in sezonul 2012 – 2013, a fost de 21,1 %”. Asta in conditiile in care nivelul mediu de incarcare pentru ca un domeniu schiabil sa fie performant este de 30%. Ratiunea spune ca rentabilizarea lasa de dorit, iar acoperirea anumitor costuri/cheltuieli se face din surse incerte care pot duce pana spre bugetul Primariei Brasov, deci spre banul public (sunt multe parteneriate public-private care duc la functionarea infrastructurii din zona asa ca nu e exclus ca „o mana sa spele pe alta”...);

-    traseele destinate plimbarilor fara echipament specific, pe zapada batuta sunt infim dezvoltate. Aceste modalitati de recreere dar si de atentie/consideratie pentru grupele de turisti care nu schiaza fac furori in statiunile elvetiene si austriece si aduc venituri pentru instalatiile de transport pe cablu, pentru localitati ca atare, integrandu-se totodata in conceptul dorit al dezvoltarii durabile;

-    alimentarea cu apa a lacului de acumulare de pe Platoul Ruia (1,40 ha, adancime 15 metri, volum de apa stocat 120.000 mc), destinat producerii de zapada artificiala devine foarte costisitoare prin apelarea la reteaua publica. Totodata, producerea si dispersia  zapezii nu este rationalizata, iar recuperarea apelor pluviale sau rezultate din topirea zapezii lipseste aproape cu desavarsire.

Lacul de acumulare de pe Platoul Ruia

 Dintre cele cateva concluzii pe care cei de la Alpin Concept le-au iterat cu privire la functionarea domeniului schiabil al Poienii Brasov, una pare foarte pertinenta si nu necesita comentarii: „Logica economica, economia globala a proiectului de dezvoltare nu sunt usor identificabile”.

Ca o opinie personala, actualmente natura Postavarului, padurile, fauna cinegetica par sa aiba de castigat din „sacrificarea” versantului nordic al muntelui pentru activitati turistice. Spun asta deoarece se constata – si sper sa nu ma insel – lipsa aproape totala a ingerintelor economice de moment (defrisari masive, vanatoare etc.) in mare parte a masivului, cel mai probabil ca efect al expunerii, vizibilitatii pe care aceste actiuni le-ar avea intr-un areal des frecventat si de multi potentati ai zilei.
Pe de alta parte, atunci cand viitoarele proiecte de extindere cu zeci de hectare a domeniului schiabil inspre Timis si Rasnov vor da roade, teoria stipulata mai sus nu-si va mai avea rostul...

Revenind la potecile acestui masiv, curiozitatea celui dispus sa descopere cele cateva trasee marcate care se desfasoara dinspre estul, nord-estul sau vestul muntelui (mai putin indicate sunte cele de pe „umanizatul” versant nordic, in timp ce peretele dinspre sud, sud-vest este rezervat amatorilor de alpinism si escalada) va fi pe deplin satisfacuta pe culmile Postavarului.

Maretia locurilor putin umblate, linistea codrilor in care arborii seculari isi poarta misterul fara a fi agresati de securile barbariei moderne, stancile si versantii dezvoltati pe calcare, conglomerate si nu numai, platourile largi si culmile domoale, la care se adauga fascinatia observarii in toata splendoarea lor a unor specii faunistice pornind de la cele mai mici dimensiuni pana la statura unui cerb, mistret sau chiar urs, toate acestea sunt argumente care dau masura faptului ca ne aflam intr-un areal montan in marea sa  parte putin strunit de turismul de masa.

Am descoperit de curand acest munte plin de surprize, pe care l-am evitat prin aceeasi capcana a ideilor preconcepute legate de statiunea de renume durata de multe decenii aici, precum si in lumina teoriei inospitalitatii pe care traseele nordice sau chiar cabana ce poarta numele masivului o au pentru calatorul de rand.

Optiunea mea pentru o tura de initiere in aceasta parte a Muntilor Barsei a inclinat inspre o ascensiune dinspre Valea Timisului, pe ruta BA (Banda Albastra): Timisu de Jos (circa 1km in amonte de halta CFR) – culmea Pietrei Crinului – Drumul Serpilor – Varful Postavaru. Este un traseu destul de anevoios, cu o diferenta de nivel de circa 1050 m pe distanta scurta, o serie de pante greoaie si portiuni povarnite, insa per ansamblu satisfactiile traite pe masura ce te departezi de „furnicarul” numit DN1 sunt mai mult decat multumitoare.

Traseul ascensiunii (sursa: Zoltan Hascsi - vezi aici)

 Ruta este bine marcata si porneste din perimetrul unei benzinarii Petrom de pe drumul national, inaintand agale pe Valea Draga cale de 100-200 de metri (puncte de reper: un mic canton la intrare pe vale si 2 baraje de beton pe cursul paraului).

Putin mai sus de cel de-a doilea baraj, in dreapta geografica a vaii poteca prinde brusc inaltime inaintand sustinut pe o muchie pe care nu o mai abandoneaza si care ne va scoate dupa mai bine de un ceas de efort sustinut pe culmea Pietrei Crinului.

Peisajul este punctat din loc in loc de stanci, dar si sectoare mai inguste, predominante fiind conglomeratele ca si formatiuni geologice premergatoare calcarelor dezvoltate doar in partea de sus a masivului.

Zgomotul masinilor se diminueaza cu fiecare pas cu care ne afundam in adancul muntelui iar fagii, pe alocuri caliti in veacuri de existenta impresioneaza prin circumferintele mari ale trunchiurilor.

 Fugitiv, printre coronamentele desfrunzite, avem ocazia sa zarim si Varful Postavaru, identificat ca atare prin prisma releului Radiocom-ului asezat pe o proeminenta nu departe de varful de referinta.
Auzisem de niste doboraturi care ingreuneaza inaintarea insa atat marcajul cat si drujbele cu folos turate in portiunile cu copaci cazuti aduc o bila alba gospodarilor care s-au ingrijit de primenirea traseului.

Pe neasteptate poteca ne scoate pe o mica proeminenta dincolo de care, la cateva zeci de metri distanta patru mistreti, dintre care doi de dimensiuni apreciabile se departeaza grabiti, usurandu-ne de povara unui rendez-vous intempestiv.

Sunt semnele de viata ale padurii maiestuoase de amestec, aici unde, aparte de fagetele impunatoare, diferitele exemplare de pin sau molid batran impestriteaza peisajul ferit inca de antropizarea haotica.

Iar ca tacamul sa fie complet, la nici jumatate de ceas departare de locul unde am admirat porcii salbatici, Maria-Sa ursul isi face simtita prezenta in fosnetul litierei uscate a acestui ianuarie mult timp zgarcit ca si precipitatii. Este un exemplar tanar aflat la aproximativ 100-120 de metri in fata noastra si care mareste distanta usor, pe aceeasi directie pe care o urmam si noi. Se pare ca sursele care vorbesc despre prezenta cu cativa ani in urma a unei crescatorii de ursi in zona nu mint!

Curiozitatea il mana pe Mos-Martin sa zaboveasca pret de cateva secunde pentru a ne admira de la departare, prilej de contact vizual intre stapanul Carpatilor si calatorii vremelnici in lumea montana primitoare ca de fiecare data. Urmeaza precautie din partea noastra pana vom depasi un sector de lastaris, acolo unde mai multi braduti inghesuiti nu ne permit sa vedem in profunzimea padurii, dand astfel nastere unor angoase de moment.

Trecem cu brio de acest segment al traseului, iar dupa saua care desparte Piatra Crinului de masiva culme pe care se gaseste si varful principal, traseul se abate spre stanga, intr-un urcus usor dar sigur pe versant.

In continuare, padurea falnica, aerisita ne permite sa o scanam pana departe, eliminand astfel hazardul unei interactiuni neprevazute.

Este de mentionat faptul ca din perimetrul seii despre care am amintit anterior, in descrieri si harti mai vechi apare un traseu ce coboara/urca dinspre Valea Draga, insa varianta nou marcata in cursul anului 2010 mentine traiectoria Pietrei Crinului, deci pe culmea de la sud de valea cu pricina.

Cat priveste conjunctura admirarii mistretilor si a ursului, aceasta tine si de vantul puternic care batea din directia respectivelor animale, diminuand astfel acei senzori olfactivi si auditivi ce ar fi pus in alerta jivinele mult mai devreme.

Ne continuam inaintarea linistiti, traversand pe alocuri unele petice de zapada, ca o amintire a faptului ca ne aflam, totusi, in plin Gerar, desi suntem predispusi sa confundam sezonul, o toamna tarzie parand ca s-a insinuat pana spre acest al doilea mitan al lui ianuarie.

Traversam o serie de valcele secate de ceva vreme, mai mult ca sigur adevarate culoare de avalansa in termeni de iarna cu zapezi bogate. Din loc in loc stancile calcaroase uriase precum si bolovanii de dimensiuni variabile pravaliti de pe versant sunt martori de eroziune importanti care certifica faptul ca varful dezvoltat pe respectiva roca sedimentara vegheaza deasupra noastra.

Traseul decurge – la propriu – ca la carte si ajungem in Poiana Stanei Postavaru, o zona in care padurea lasa loc unei intinse suprafete de pasunat (stana ca atare lipseste cu desavarsire). De aici privirea calatorului zburda libera spre imbelsugatele peisaje vadite spre rasarit si miazazi. Este ceea ce am ravnit si noi, cele peste trei ceasuri de progres prin padure fiind rasplatite de o deosebita panorama asupra Pietrei Mari de vis-a-vis, asupra impunatorilor Bucegi dar si spre Muntii Garbovei, Clabucetele Predealului si mare parte din Valea Timisului.

Din poiana vedere spre Valea Timisului in aval si Varful Gatul Chivei (1639 m)

Pe fundal: Muntii Neamtului (centru) si Varful Baiul Mare (dreapta)

Notam aici posibilitatea de a pierde directia ulterioara acestei mari poieni, in conditii de ceata marcajul fiind greu de dibuit.

De la reperul zaristii mentionate pana pe varful de referinta ne despart 200 de metri diferenta de nivel, traseul intrand in portiunea numita „Drumul Serpilor”, urcarea facandu-se in serpentine scurte, printr-un relief stancos, cele 30-40 de minute necesare surmontarii acestul sector reprezentand un preambul istovitor al simfoniei panoramice ce ar trebui sa ne incante simturile de la cota de 1799 m.

Curand suntem pe „acoperisul” Postavarului, un pisc din panoplia Carpatilor de Curbura de pe care in conditii normale turul de orizont cuprinde repere mai mult decat interesante.

1799 m

Cum ceata ne-a prins din urma chiar la finalul ascensiunii noastre avem ocazia sa zabovim mai mult la aceasta altitudine pana cand draperiile vazduhului se vor deschide, secvential, hranindu-ne astfel nevoia de frumos.

Noutatile ca si aparitii in peisaj sunt date in principal de contemplarea Pietrei Craiului si a Persanilor Sudici cu cocheta Magura a Codlei. In freamatul atmosferic al acestei dupa-amieze de Gerar cu greu se poate vorbi de silueta partii rasaritene a Fagarasilor, ca si de cele ale Ciucasului si Grohotisului ascunse cu inversunare de invelisul gazos.

Mult mai aproape, in muntii de fata, pe directia sud-est dincolo de releu apare Varful Kantzel langa care se gaseste si punctul terminus al telecabinei cu acelasi nume. In dreapta acestui varf, ceva mai in spate Cristianul Mare este animat de forfota schiorilor care profita de ultimele ascensiuni ale zilei. Culmea Crucurul Mare apare si ea bine conturata inspre nord, adapostind pitorescul Drum Albastru accesibil drumetilor tot timpul anului.

Releul Radiocom-ului si Bucegii pe fundal

Valea Timisului si Masivul Piatra Mare

Cristianul Mare

Culmea Crucuru Mare (plan secund)

Coboram agale inspre punctul terminus al telecabinei Kantzel, in compania noului marcaj CR (Cruce Rosie) care insoteste Drumul Rosu. Ceata incepe sa se destrame iar in 40 de minute ne intalnim cu Cabana Postavaru la amurg.

Noul Refugiu Salvamont

Privind spre Piatra Craiului si Magurile Branului

Aproape de cabana

Gandul nostru este de a gasi un loc de campare undeva spre limita sitului Natura 2000, feriti de forfota ratrack-urilor (utilajele de tasat zapada), insa gospodarii cabanei par siderati la aflarea vestii ca cineva doreste sa stea la cort in acest masiv. Intr-un final ajungem la un numitor comun atunci cand  oferta ceva mai exclusivista de cazare a locului se intalneste cu necesitatile modeste ale unor pribegi manati doar de dorinta de a haladui neingraditi pe carari de munte.

Acestea fiind zise petrecem o seara placuta la Postavaru, in atmosfera pestrita a salonului, cu lume de toate categoriile dar in principal amatori de sporturi hibernale, precum si turisti sositi aici prin inlesnirea transportului pe cablu.

De remarcat ca prima cabana din acest masiv a fost data in folosinta in anul 1883, atunci cand purta denumirea de  Schulerhütte („Cabana Schuler”, după numele săsesc al Postăvarului), in aceeasi perioada fiind amenajate/marcate si Drumul Rosu, precum si Drumul Albastru ce pleaca dinspre Tampa pe Culmea Crucur (mai multe detalii despre cabana aici).

Belvederea este incantatoare de pe terasa locatiei in speta, Bucegii, Piatra Craiului, Fagarasii, putin din Iezer, Magurile Branului, Persanii sau sectorul sud-vestic al Tarii Barsei fascinand, atat noaptea cat mai ales pe lumina, prin calitatea lectiei de geografie relevata de aici.

Bucegii la rasarit

Partia Lupului

 A doua zi pornim la drum pe aceeasi varianta marcata Cruce Rosie, intr-unul dintre cele mai neprietenoase trasee pe care am mers vreodata, conjunctura partiilor adiacente (Drumul Rosu si Sub Teleferic), sectoarele de traversare a acestora (cel putin 4 intersectii in care echilibristica pe stratul de zapada batatorit este dublata de atentia la schiori), precum si atmosfera dezolanta din zonele de dincolo de liniile albe inzapezite (copaci taiati aruncati de-a valma, bolovani si valuri de pamant impinse de buldozere spre padure) facand din aceasta ruta o adevarata corvoada mai ales in sezon.

 

Insa adevarata dezamagire ne-a cuprins la mica distanta de cabana, dupa circa 150-200 de metri de la intrarea in traseu, pe o panta impadurita, la nici zece metri in afara potecii un peisaj dezolant, cu foarte multe resturi menajere, ambalaje de plastic si sticle aruncate de-a valma umbrind spiritul pe care s-a cladit traditia turistica in zona.

Pornirea de moment ne-a facut sa credem ca efectul tine de apucaturile turistilor veniti la schi de a se debarasa de diferite deseuri la intrarea pe partie, insa cercetand mai in amanunt tipologia gunoaielor cu pricina ne-am dat seama ca sursa acestei poluari voite este chiar cabana la care am zabovit si noi pentru o noapte.

E regretabil sa o spun, dar atunci cand socoti de cuviinta sa te debarasezi in natura de conserve, galeti de 10-20 kg de mustar, smantana, ketchup, cutii de masline, sticle, caserole, saci de plastic s.a., in conditiile in care accesul auto la locatie este relativ facil, ai o mare problema degradandu-ti atat propria imagine de intreprinzator dorit de calitate, cat si prestigiul sasesc pe care s-a cladit acest punct de reper pentru turismul brasovean. Ce poti sa te mai astepti de la o cabana mai greu accesibila, de la faptul ca deseurile se aglomereaza prin zona refugiilor alpine si nu numai, atunci cand unul din „varfurile de lance” ale structurilor de primire montane gaseste de cuviinta sa-si rezolve una din etapele produsului turistic prin emanarea de resturi indezirabile in plina arie protejata a carei parte componenta este?!? (nu ca si cum daca nu ar fi fost rezervatie ai fi avut o scuza!)

Cu atat mai mult cu cat in urma cu 3 ani tu ca si cabana ai participat in cadrul proiectului „Postăvaru – un model de expunere a ariilor protejate din România” (al Asociatiei de Ecoturism din Romania – vezi aici), unul din obiectivele principale fiind: „transformarea Cabanei Postăvaru într-un model de abordare a unei structuri de cazare în interiorul unei arii naturale protejate”. Fix pix - cum ar veni - implementarea acestui proiect, daca efectele sunt cele de fata!

Conjunctura face sa fi rasfoit cu o seara inainte brosurile Asociatiei Carpatine Ardelene (unde am inteles ca exista anumite clinciuri intre filiale pentru acapararea cabanei de fata – vezi aici) gasite la loc de cinste in holul cladirii, trecand in fuga si prin paragrafele ce tin de statutul respectivei organizatii, cum ar fi Capitolul III, art. 10, punctul d), care itereaza ca unul din obiectele de activitate „intretinerea traseelor, marcajelor turistice cu acordul organelor competente, salubrizarea unor zone montane, deschiderea de noi trasee montane”.

Imi pare rau ca trebuie sa fac o atentionare cu privire la situatia existenta, insa atunci cand stiu ca desele porniri ale multora din cunoscutii mei si nu numai de a debarasa muntele de deseurile lasate de o serie de inconstienti sunt subminate - la nivel industrial – de un operator aparent distins in domeniu, se poate spune cum ca exista cineva - pe traseu – care face nota discordanta cu tot ceea ce inseamna SKV-ul si mentalitatea germana sadita de-a lungul deceniilor in acest domeniu al dragostei fata de munte.

Noroc cu iarna care si-a intrat la fix in drepturi acoperind cu imaculatul sau asternut de nea efectele unei proaste intelegeri a „industriei fara fum”, actionand totodata ca un alibi si ca un ragaz pentru un eventual puseu de sinceritate al gospodarilor de la locul in speta, ce vor incerca – in lumina unei eventuale mediatizari a problemei de fata – sa rezolve in fuga problema.

In rest, s-auzim numai de bine!